Coaching & Consulting Network

Putem constata că, aşa cum este el practicat în mai toate domeniile vieţii personale şi profesionale, coaching-ul apare şi se dezvoltă la nivel mondial de numai zece-cincisprezece ani. Mai putem constata că am ajuns să trăim într-o epocă nu numai „postindustrială”, ci şi „postumanistă”. Căci „criteriile definitorii” dominante ale epocii noastre nu mai privesc producţia de bunuri de larg consum, nici noţiunea de servicii, care plasează confortul şi bunăstarea fiecăruia dintre noi în centrul preocupărilor cotidiene. Coaching-ul a apărut şi se dezvoltă de puţină vreme, şi abia după aceste două etape de dezvoltare a societăţii noastre.

Tot de vreo cincisprezece ani încoace, universul nostru social şi profesional este profund influenţat, chiar dat peste cap, de circulaţia aproape instantanee şi mondială a informaţiei, a comunicării şi deci de lărgirea conştiinţei umane. Dincolo de preocupările unei societăţii axate pe achiziţionarea de bunuri de larg consum, apoi pe obţinerea de servicii centrate pe persoane, constatăm că activitatea de coaching apare concomitent cu instaurarea societăţii informaţiei, care-i permite tot mai mult fiecăruia dintre noi să stabilească, în mod activ sau pasiv, interfeţe cu întreaga lume.

Noul context social încă în curs de precizare şi care se bazează pe informaţia digitală sau „cuantică” desfiinţează distanţele şi permite, ba chiar impune conectarea aproape imediată, prin depăşirea unor bariere considerate, până nu de mult, imposibil de străpuns. Zidul Berlinului a căzut, cortina de fier a ruginit şi s-a descompus, frontierele conştiinţei noastre se estompează. Începem să ne confruntăm, zilnic, cu cadre de referinţă radical diferite de cele dinainte, pe care le credeam bătute în cuie.

În acest context social marcat de implementarea unei reţele de comunicare mondială şi instantanee şi de desfiinţarea frontierelor conştiinţelor noastre, meseria de coach se impune şi se dezvoltă în întreaga lume cu o viteză ameţitoare. De fapt, este vorba de o „meta-meserie” care se ocupă de toate meseriile, de toate activităţile umane, deopotrivă profesionale şi personale. Meseria de coach se prezintă, ca din întâmplare, ca o profesie de îndrumare a dialogului purtat de invidizi sau colectivităţi într-un cadru de referinţă cu adevărat „sistemic” – altfel spus, care ţine seama de toate interfeţele omului cu mediul său ambiant.

Desigur, această ultimă afirmaţie privitoare la coaching are nevoie de câteva precizări şi explicaţii. Abordarea „sistemică” este o abordare conceptuală care ţine cont în mod deosebit de mediul înconjurător al unei „entităţi” – care poate fi o persoană, o familie, o echipă sau o organizaţie. „Abordarea sistemică” este o teorie care se încăpăţânează să privească orice entitate aparent independentă sau autonomă ca făcând parte integrantă şi inseparabilă din „întregul” în cadrul căruia evoluează. Or, odată cu trecerea la societatea informaţiei, sistemul înconjurător al fiecărei persoane a devenit, subit, întreaga lume.

De altfel, constatăm astăzi că aproape toate abordările teoretice privitoare la activitatea umană se dezvoltă şi ele în mod sistemic, plasând obiectul preocupărilor lor în cadrul complexităţii interfeţelor dintre acesta şi mediul său înconjurător. Economia, climatologia, politica, ecologia ş.a.m.d. se sprijină tot mai mult pe instrumente şi abordări teoretice „integrate” sau „holistice”, care ţin cont de complexitatea mondială a domeniului lor, respectiv de interconexiunea dintre toate domeniile.

Ca urmare, într-o mai mare sau mai mică măsură, toate ştiinţele moderne se bazează, aproape obligatoriu, pe aplicaţii ale sistemicii, ale ciberneticii şi, în unele cazuri, chiar ale mecanicii cuantice, aşa cum a fost aceasta abordată de cercetători ca Schroedinger, Bohm, Bohr, Pauli sau Dirac. La fel sau lucrurile şi cu coaching-ul.

Nu intenţionăm să dezvoltăm aici reflecţii teoretice sau filozofice complexe, probabil foarte îndepărtate de practica de zi cu zi a coaching-ului. Vrem numai să precizăm rolul pe care-l joacă această nouă meserie în cadrul ambianţei noastre personale şi profesionale actuale şi să subliniem convergenţa acestei abordări cu preocupările noastre sociale şi politice mai profunde.

Pentru a iniţia un astfel de demers, trebuie mai întâi să înţelegem simpla diferenţă dintre ceea ce percem ca „parte” a unui întreg, şi ceea ce percepem mai degrabă ca fiind un segment sau un „fragment” al aceluiaşi întreg. O „parte” – o felie de tort sau o parte dintr-o moştenire – aparţine intrinsec „întregului” la care trimite. Noţiunea de „parte” arată că, pentru a înţelege despre ce anume este vorba, trebuie să avem în vedere „întregul” dinainte de momentul împărţirii.

Or, dacă abordăm realitatea umană slujindu-ne de un cadru de referinţă cu adevărat „sistemic”, şi chiar „cuantic”, rezultă de aici o percepţie ce integrează în mod inseparabil totalitatea mediului înconjurător în observarea câte uneia dintre „părţile lui componente”. Această perspectivă include „întregul” în înţelegerea şi în asistarea fiecăreia dintre „părţile’” considerate inseparabile. Ca urmare, o abordare sistemică aproape că desfiinţează graniţa dintre o entitate observată şi mediul ei înconjurător.

Dacă, în schimb, abordăm lumea potrivit unui cadru de referinţă mai „mecanicist”, specific erei industriale, suntem adesea ispitiţi să scoatem în evidenţă sau să izolăm un element „segmentând” întregul din care acesta face parte integrantă, pentru a-l observa departe de orice „perturbări” sau influenţe din partea contextului. Îl putem astfel observa mai în detaliu, putem încerca să-l înţelegem mai bine şi poate chiar să-l modificăm „in vitro”, fără să ţinem de fapt seama de mediu şi fără să permitem mediului să influenţeze operaţiunea în bine sau în rău. De aici rezultă, aproape automat, o abordare aşa-zis „ştiinţifică”, în sensul mecanicist al termenului. Aceasta abordare este însă „fragmentară”, ea neţinând cont de interacţiunile complexe ale „obiectului” cu contextul lui natural imediat sau general. Din păcate, cu cât decupăm, fragmentăm sau segmentăm mai mult, cu atât pierdem mai mult din sens.

Căci, ca bucată din ceva, orice „fragment” şi-a pierdut legăturile tocmai cu întregul care-i dă un sens. La fel cum se întâmplă şi cu un fragment dintr-o partitură muzicală, utilitatea sau frumuseţea lui încep să ne scape. În consecinţă, o abordare ştiinţifică fragmentară este în genere parţială şi, uneori, relativ golită de sens, după cum o vom demonstra în continuare.

• Să ne imaginăm că, pentru a înţelege paragraful anterior, l-am decupa mai întâi în fraze distincte, apoi în cuvinte separate, apoi în litere. Apoi am considera util să punem laolaltă literele asemănătoare şi – de ce nu? – să le reorganizăm pe categorii, ţinând seama, de pildă, de înălţimea şi/sau lăţimea lor, studiindu-le cu atenţie şi căpătând astfel o anumită expertiză cu privire la calităţile lor intrinsece.

Această abordare caricaturală ilustrează cât se poate de clar ideea că sensul unei părţi dintr-un întreg se pierde de îndată ce elementul este scos din contextul lui. Dincolo de paragraful în cauză, de pagina pe care apare el şi chiar de cartea din care face parte pagina respectivă, sensul cuvintelor de mai sus nu există decât într-un context. Acest context fiinţează într-un cadru de referinţă colectiv, de exemplu „cultura franceză”, care, în mai mare sau mică măsură, vehiculează o comunitate de sensuri atribuite unui ansamblu de semne, organizate în cuvinte aflate, la rândul lor, în relaţie unele cu altele şi care, segmentate şi scoase din context, nu mai „înseamnă” absolut nimic.

• Nu trebuie să ne mirăm că cercetarea ştiinţifică „specializată” sau segmentată pe domenii „autonome”, pe organisme de cercetare aflate în concurenţă, pe departamente care ţin cu dinţii la „independenţa” lor şi pe cercetători care lucrează fiecare de unul singur, nu ajunge la rezultate concrete convingătoare. Investirea de sume de bani tot mai mari într-un mediu de cercetare naţională al cărui ansamblu şi ale cărui interfeţe duc lipsă de management sistemic este, după cum constata, o adevărată risipă.
• „Dezvoltarea” tehnolocratică ce favorizează avântul unor tehnologii industriale, chimice, nucleare ş.a.m.d. foarte „specializate” în cadrul coerenţelor lor „fragmentate” distruge pur şi simplu ansamblul mediului sistemic social, economic şi ecologic pe care, însă, pretinde că încearcă să-l îmbunătăţească.
• O mulţime de decizii guvernamentale propuse de „experţi” convingători în domeniile lor şi preconizate de politicieni cu siguranţă foarte competenţi în elaborarea ideologiilor lor exclusive conduc la „efecte perverse”; aceste motivează periodic cotiturile radicale marcate de aşa-zisele „alternanţe”, al căror rezultat pe termen lung constă în „a bate pasul pe loc” într-un mod foarte activ.
• Tot soiul de politici naţionale sau regionale „independente” şi fragmentare, bazate pe decupaje istorice şi arbitrare, încearcă să ne facă să credem că o mulţime de fenomene globale migratorii, climatice, tehnologice (Cernobâl) şi economice se vor opri ca prin farmec la graniţele ţărilor noastre, ca şi cum ceea ce se petrece la nivel mondial nu va strica, mai devreme sau mai târziu, fragilul echilibru al micului nostru mediu local.

Coaching-ul nu este o abordare de expert, fapt pe care îl precizează răspicat, iar aceasta poate, desigur, displăcea. Această meta-meserie sistemică şi-a făcut apariţia foarte recent şi propune o alternativă constructivă la un cadru de referinţă social, politic şi uman care s-ar baza necondiţionat pe abordări fragmentare. Căci abordarea „mecanicistă” moşteneşte cam prea mult din reuşitele, desigur, remarcabile, dar prea exclusive ale erei industriale. Or, constatăm în mod dureros că exclusivismul nu are absolut niciun sens.

Coaching-ul oferă o alternativă la expertizele segmentate şi, adesea, nu tocmai competente în privinţa contextului general şi uman al propriului lor câmp de analiză. Atât în practica individuală, cât şi în cea de echipă şi în cadrul unor organizaţii, coaching-ul este în mod fundamental o meserie care se axează pe evoluţia şi, la nevoie, pe transformarea sensului pe care persoanele şi grupurile vor să le imprime vieţii lor personale, respectiv profesionale, ţinând seama de toate interfeţele cu mediul lor ambiant general. În consecinţă, coaching-ul este o meserie ce merge pe linia mizelor epocii noastre.

Tot ca o consecinţă, un adevărat coach se concentrează asupra clientului său şi pe acesta îl îndrumă şi îl asistă ţinând cont de întreaga lui complexitate, în care se reflectă toate interfeţele lui cu mediul. Coach-ul nu propune subdivizări mai mult sau mai puţin arbitrare şi care s-ar baza pe o segmentare iluzorie, de tip „mecanicist”, a pieţei sau a diferitelor expertize, şi care ar consta, prin extensiune, în a-l aborda pe client ca pe o persoană fragmentată.

Coaching-ul de echipă se referă, la rândul lui, la acompanierea unui colectiv, ţinând seama de complexitatea interfeţelor acestuia cu întregul său mediu ambiant. Demersul nu constă nici în a scoate echipa din contextul ei pentru a o analiza „in vitro”, nici în a proceda ca unii specialişti, alegând o anume interfaţă sau un anume domeniu privilegiat sau exclusiv şi făcând astfel abstracţie de sensul vehiculat de totalitatea interfeţelor cu contextul general.

Este aşadar evident că denumirea de „expert” i se potriveşte mai bine clientului decât coach-ului. Căci singura persoană sau singurul ansamblu care ar putea cunoaşte şi înţelege cu adevărat complexitatea şi interdependenţa sensului totalităţii interfeţelor clientului individual sau colectiv este însuşi acesta. Clientul este deci cel mai apt a-şi defini propriul traseu şi modul de a-l urma, şi, de aceea, coach-ul îşi va pune competenţele în slujba acompanierii lui.

Traducere în limba română de Laurentiu Zoicaş

Copyright 2008 www.Metasysteme-Coaching.ro Alain Cardon