Coaching-ul este ceva atât de simplu încât, pentru a face din el o meserie „serioasă”, am putea ceda ispitei de a-l transforma în ceva mai complex. Or, în mod paradoxal, tocmai simplitatea coaching-ului face din el o meserie deopotrivă originală şi destul de greu de exercitat, poate mai ales în Occident. Pentru a începe explorarea simplităţii coaching-ului, vă propun câteva reflecţii asupra spiritului lui. Căci în spiritul coaching-ului rezidă originalitatea şi marca acestuia, şi nu în multitudinea metodelor pe care am putea fi tentaţi să le dezvoltăm sub pretextul coaching-ului, poate numai pentru a ne delimita.
Pentru a avea clară în minte specificitatea demersului de coaching în simplitatea lui, se cuvine să înţelegem mai întâi ce este un simplu dialog, care are loc între două persoane, în mod „firesc” sau în absenţa vreunui coach. De abia după o înţelegere clară a naturii şi a rezultatelor unui dialog vom putea preciza rolul coach-ului în funcţia sa de acompaniere şi îndrumare a acestui gen de convorbire. Discutăm aici despre tipul de dialog pe care-l dezvoltă fizicianul David Bohm în cartea sa „On Dialogue” (Routledge Classics, NY, 1996).
Despre „dialog” în general: Potrivit lui Bohm, dialogul dintre două sau mai multe persoane este o interacţiune verbală relativ fluidă, constructivă şi care respectă sensul vehiculat de cuvintele rostite de fiecare dintre interlocutori. Etimologic, cuvântul „dialog” provine din „dia”, care înseamnă „prin” (dar care are şi sensul de „a separa”, „a distinge”), şi „logos”, adică „vorbirea” care vehiculează un sens. Putem adăuga sau preciza că, potrivit lui Bohm, unicul obiectiv al unui dialog autentic este acela de a „împărtăşi” (în sensul de „a pune în comun”) sau de a facilita apariţia a noi sensuri sau înţelesuri care se ivesc pe parcurs şi care urmează să le devină comune participanţilor la convorbire. În consecinţă, practicarea unui dialog între mai multe persoane le permite acestora să elaboreze, treptat, o nouă comunitate de sens, al cărei conţinut precis este, în general, imprevizibil sau emergent.
În decursul unui dialog între două sau mai multe persoane, schimbul sau, mai bine zis, co-acompaniamentul cade în sarcina tuturor participanţilor la convorbire. Fiecare integrează, cu fiecare etapă, contribuţia interlocutorilor precedenţi şi contribuie astfel la elaborarea sau la apariţia treptată a unui nou sens, relativ împărtăşit. Fiecare ascultă cu atenţie, dezvoltând sau modelând ulterior sensul împărtăşit, spre a crea o nouă formă conceptuală colectivă. Dialogul este o interacţiune emergentă în sensul că nimeni nu dispune de un a priori bine definit cu privire la rezultatul final al conţinutului convorbirii.
Ca urmare, un dialog este o convorbire prin care un subiect este determinat să progreseze sau să iasă la iveală, sau prin care se construieşte un sens nou şi colectiv, aproape fără ca acesta să fi fost obiectivul lui. Fiecare replică porneşte de la cea dinainte, o pregăteşte pe următoarea, iar totalitatea acestor replici se îndreaptă spre o nouă destinaţie care apare sau iese la iveală treptat din întregul dialog.
Ca să fie productiv, orice dialog se înscrie într-un schimb reciproc de înţelesuri, fără ca miza lui să se pună în mod obligatoriu în termeni de obiectiv. Rezultatul dialogului este cu atât mai important cu cât nu stă în centrul preocupărilor conştiente ale participanţilor la convorbire. Acest schimb reciproc liber şi care respectă poziţiile unora şi ale celorlalţi, permite adesea elaborarea şi chiar apariţia sau „emergenţa” , uneori suprinzătoare, aproape spontană şi relativ împărtăşită, a noi puncte de vedere, a noi sensuri, a noi direcţii sau soluţii nesesizate până atunci.
„Dialogul” cu un coach: În decursul convorbirii cu un coach, natura schimbului reciproc este relativ diferită. Clientul vorbeşte, iar coach-ul îl ascultă cu atenţie, în primul rând pentru a-i facilita exprimarea şi eventual pentru a înţelege sensul spuselor lui.
- ATENŢIE: rolul coach-ului constă mai cu seamă în a-i lăsa clientului spaţiu şi timp să simtă, să reflecteze şi să-şi dezvolte gândirea, să-şi precizeze, să-şi elaboreze, să-şi descopere ideea până la capăt. Ascultarea respectuoasă şi atentă din partea coach-ului îi permite clientului să elaboreze treptat sensul pe care-l percepe şi pe care doreşte să-l exprime.
În coaching, ca şi în cursul unui dialog, intenţia clientului evoluează şi duce adesea, dacă nu chiar sistematic, la un rezultat diferit de cel pe care-l avea el în vedere înainte de a începe să-şi exprime reflecţiile. În condiţiile în care clientul este ascultat cu atenţie şi în tăcere de către coach, formularea lui, sau verbalizarea sensului căruia încearcă el să-i „dea o formă” se modifică în mod natural, se remodelează şi se precizează treptat.
Se cuvine să subliniem că, într-o primă etapă, coach-ul nu trebuie nici să „răspundă”, nici să intervină, ci mai degrabă să tacă, oferind clientului un adevărat receptacul pentru spusele lui, sub forma unei tăceri sau a unui „vid” atent şi prietenos. În acest vid va putea ieşi la iveală, treptat, forma esenţială şi fondul practic pe care clientul va dori să le dea preocupărilor sale.
De vreme ce „vidul atrage plinul”, coach-ul, care ascultă în tăcere, îi oferă clientului spaţiul sau creuzetul creator în care acesta poate da cu adevărat o formă sensului profund al realităţii pe care o trăieşte. Ca urmare, prima adevărată tehnică de coaching este aceea de a oferi un spaţiu de tăcere, care-i va permite clientului să se descopere şi, uneori, să se redefinească pe sine. Rezultă de aici că, dacă demersul de coaching oferă un spaţiu profesional ce facilitează dialogul, acesta este pus în slujba dezvoltării „sensului” pe care clientul încearcă să-l formuleze sau să-l definească.
De abia ulterior, şi în maniere foarte subtile, coach-ul alege judicios şi propune alte tehnici de coaching, pentru a-i permite clientului să meargă ceva mai departe, potrivit opţiunii acestuia. În consecinţă, cuvintele şi competenţa coach-ului au de asemenea rolul de a-i oferi clientului câteva ocazii de a se confrunta cu diferite trambuline de punere sub semnul întrebării, de schimbare a cadrului său de referinţă.
Pentru a propune astfel de trambuline, coach-ul poate pune câteva întrebări, alese numai cu scopul de a-l ajuta pe client să se recadreze, pentru a explora sau a dezvolta şi mai mult, şi uneori altfel sensul propriilor sale cuvinte. Coach-ul va pune câteva întrebări şi va „presăra” câteva reformulări şi reluări, pentru a-l ajuta pe client să-şi descopere propriile credinţe, atitudini, motivaţii şi ambiţii profunde.
Tot pentru a-l ajuta pe client să-şi urmeze propriul traseu, coach-ul poate, din când în când (şi cu parcimonie) să participe într-un mod mai activ la elaborarea sensului dialogului clientului său, fără însă a stărui asupra propriei sale contribuţii. Aceasta trebuie să fie subordonată numai şi numai traseului urmat de client.
În decursul acestei căutări sau al acestei dezvoltări de sens întreprinse de către client, din partea coach-ului nu trebuie să apară nici un fel de încercare, voită sau inconştientă, de a influenţa sau de a dirija dialogul, sau de a lua cu adevărat parte la el. Coach-ul nu trebuie nici să „răspundă”, nici să încerce să preia conducerea sau să convingă, în caz contrar existând riscul ca dialogul personal al clientului să se transforme într-o discuţie cu coach-ul.
- ATENŢIE: Rădăcina etimologică a cuvântului „discuţie” înseamnă „a agita”. O discuţie înseamnă în primul rând un schimb de argumente, în cadrul căruia fiecare se străduieşte să-şi impună punctul de vedere, ceea ce sporeşte riscul de a nu-l asculta pe celălalt şi poate provoca o adevărată opoziţie sau dispersie a sensului. S-ar ajunge astfel la contrarul obiectivului oricărui dialog.
În consecinţă, spre deosebire de un expert, plătit ca să ofere răspunsuri pe care ştie să le vândă şi chiar să le impună, un coach este un profesionist al acompanierii dialogului; el se străduieşte să creeze, în cadrul convorbirii cu clientul său individual sau colectiv, un spaţiu care va înlesni apariţia sau emergenţa aproape spontană a soluţiilor găsite de clientul însuşi.
- EXEMPLU: Se întâmplă de multe ori ca, în cursul unei convorbiri de coaching individual sau de echipă, clientul să ajungă la o limpezire care pe el îl luminează, dar care scapă total înţelegerii coach-ului. Acest lucru nu are nici o importanţă în reuşita demersului.
Constatăm deci că îndrumarea oferită de un coach poate fi performantă chiar şi atunci când clientul evoluează în domenii care ies cu totul din zonele de expertiză ale coach-ului.
Acompanierea dialogului clientului îi facilitează acestuia ''recentrarea'' sau ''realinierea''
Atunci când este ascultat şi acompaniat de către un coach, dialogul clientului devine o formă de meditaţie personală, structurată de actul vorbirii – purtător, la rândul lui, de noi sensuri şi de noi percepţii asupra realităţii. Exprimându-se verbal în legătură cu preocupările sale personale sau profesionale, clientul capătă, puţin câte puţin, conştiinţa complexităţii sale profesionale, a calităţii sale umane, a adevăratelor sale motivaţii. El ajunge astfel să dea propriului său cadru de referinţă o nouă formă, o nouă coerenţă. Ulterior, această nouă paradigmă, sau această nouă viziune asupra lumii îi va permite clientului să-şi pună sub semnul întrebării poziţionarea şi faptele din cadrul activităţii sale de zi cu zi.
În felul acesta, căutând să exprime fondul motivaţiilor sale, clientul acompaniat prin coaching îşi dezvoltă treptat propria conştiinţă şi îşi nuanţează sensurile. Îşi descoperă aspiraţii şi motivaţii diferite, şi mult mai puternice. Când îşi desfăşoară propriul dialog „acompaniat”, el îşi dezvoltă un discernământ superior şi o mai bună intuiţie. Puţin câte puţin, va dobândi o mai corectă, mai rapidă, mai spontană capacitate de a-i asculta şi de a-i înţelege pe ceilalţi, o mai mare aptitudine de a transmite, o dorinţă mai puternică de a acţiona sau de a întreprinde, o viziune mai largă şi mai cuprinzătoare asupra propriului său potenţial. Pe scurt, prin intermediul propriului său dialog acompaniat, clientul îşi operează propria transformare, propria deschidere.
Este deci limpede că, prin metoda lui, care se bazează în principal pe „dialogul acompaniat”, demersul de coaching apare ca o tehnică originală şi performantă de dezvoltare şi de punere în practică a potenţialului individual, sau a potenţialului unor echipe sau colective mult mai complexe.
Constatăm de asemenea că, în coaching, conţinutul preocupărilor clientului poate fi relativ secundar. Tipul de coaching (profesional, personal) pe care-l urmează clientul sau genul lui de preocupări (de ordin familial, profesional, sportiv, economic, de sănătate etc.) au o foarte mică importanţă. Oricare ar fi centrul, relativ trecător, al preocupărilor sale, principalul este traseul pe care-l parcurge el prin „dialogul acompaniat” şi care-i va permite treptat să capete putere, anvergură, şi să se transforme. Această transformare va avea în mod aproape natural efecte în toate aspectele vieţii lui personale şi profesionale.
Această constatare vine în sprijinul afirmaţiei potrivit căreia în coaching nu există domenii de expertiză diferite. Singurul adevărat domeniu de expertiză al coach-ului este îndrumarea dezvoltării anvergurii generale a clientului său individual sau colectiv, prin acompanierea profesionistă a propriului dialog al acestuia.
- ATENŢIE: Unii preferă să împartă practicarea coaching-ului în numeroase subcategorii care ar corespunde fiecare câte unui domeniu de aplicare diferit. Ar exista astfel coach-i de exportatori sau pentru situaţiile de interculturalitate, coach-i de agenţi de vânzare sau de manager, coach-i în alimentaţie, coach-i pentru familii, coach-i de directori ş.a.m.d.
În realitate însă, dincolo de decupajele necesare unui demers de marketing care s-ar suprapune cu cadrul de referinţă al unei pieţe fărâmiţate de diferitele tipuri de expertiză, un coach profesionist rămâne un coach, indiferent de domeniul în care se plasează preocupările de moment ale clientului.
În consecinţă, de vreme ce o persoană care asumă o postură de coach nu se pretinde expert în altă meserie decât în aceea de „îndrumare profesionistă a dialogului clientului”, domeniul personal, social sau profesional al preocupărilor clientului poate fi adeseori considerat ca fiind relativ secundar.
Dacă un demers real de coaching se operează „fără frontiere”, sau nu se pune în termeni de domenii de aplicaţie circumscrise, acest lucru poate avea consecinţe serioase asupra clientului. Când formulează o solicitare de coaching, clientul se plasează aproape întotdeauna într-un context precis, de pildă în viaţa sa profesională, în cadrul sportului pe care-l practică, sau în viaţa sa privată. Nu este mai puţin adevărat că rezultatele unui demers semnificativ de coaching vor avea adesea repercusiuni „colaterale” mai mult sau mai puţin măsurabile în toate dimensiunile vieţii clientului.
De altfel, cu sau fără coaching şi indiferent care ar fi demersul de transformare, urmare a unei evoluţii duse la capăt într-un domeniu anume, de pildă într-un sport, omul este cel transformat, şi nu numai sportivul. De aceea şi constatăm de foarte multe ori că, în urma unui şoc sau mulţumită unui demers voluntar, o persoană poate hotărî să schimbe totul în viaţa ei într-un interval de timp relativ scurt. Ea poate opera în mod voit sau, alteori, poate „suferi” în interval de un an schimbări radicale ce pot avea repercusiuni geografice, familiale, profesionale, asupra sănătăţii ei ş.a.m.d.
În realitate, nu aceste dimensiuni „din jurul” persoanei suferă modificări sau răsturnări, ci, în primul rând, persoana însăşi, care s-a transformat aflându-se în centrul tuturor acestor „ajustări periferice”. Putem astfel constata în ce măsură mediul ambiant al individului, contextul său, anturajul sau propria-i „realitate” sunt pur şi simplu obligate să urmeze sau să reflecte opţiunile lui de viaţă sau prefacerile lui personale şi interioare.
Creşterea performanţei clientului nu este decât o consecinţă sau un produs al transformării lui mai profunde
„Dialogul acompaniat” al clientului îi permite deci acestuia să se descopere şi să se desfăşoare în interiorul noului cadru de referinţă pe care şi-l defineşte şi care integrează o mai mare parte din potenţialul său intrinsec. Prin acest demers, clientul îşi construieşte noi temelii personale, îşi descoperă şi îşi dezvoltă o nouă identitate, capătă noi aspiraţii, îşi descoperă noi capacităţi, nebănuite. Pe scurt, clientul „creşte” şi se transformă.
Această transformare este deplină în măsura în care se bazează pe noi credinţe, permite modificarea percepţiilor clientului, duce la apariţia de noi atitudini şi comportamente mai potrivite, mai concentrate, mai puternice. Obţinerea de rezultate mult mai performante este, în ultimă instanţă, rodul acestui demers în ansamblul lui.
Ca urmare, dacă prin coaching un client individual poate fi, de pildă, ajutat să se lase de fumat, un sportiv să devină un campion sau o întreprindere să-şi sporească mult beneficiile, aceste rezultate sperate nu sunt în realitate decât roadele unei prefaceri mult mai profunde şi mai de durată.
Este deci evident că, pentru a atinge obiective măsurabile prin indicatori aleşi de clientul personal sau profesional, succesul demersului de coaching se bazează pe o mult mai profundă motivaţie de transformare individuală sau colectivă.
Aceste reflecţii permit precizarea cadrului aproape paradoxal al unui demers de transformare prin coaching şi, în orice caz, permit înţelegerea puterii unui atare demers.
- Un client solicită să fie îndrumat de un coach pentru a rezolva una sau mai multe probleme relativ circumscrise, sau pentru a îmbunătăţi performanţa măsurabilă a activităţii sale de zi cu zi. Coach-ul îi propune un demers de-a lungul unui anumit număr de şedinţe.
- Ca să fie performantă, specificitatea demersului de coaching se bazează pe acompanierea profesionistă a „dialogului” clientului individual sau colectiv, în scopul de a-l ajuta pe acesta să găsească singur soluţii, printr-o căutare pornind de la propriile sale competenţe şi pe propriile sale puteri.
- Traseul „dialogat” îi permite clientului să opereze, treptat, propria lui transformare. Clientul îşi va modifica întregul cadru de referinţă, care stătea la originea problemei sale sau care-i limita performanţele.
- Rezultatul acestei transformări declanşează la client o nouă percepţie a lumii sau a unei noi realităţi. Această schimbare de paradigmă îi va permite să aibă în vedere şi să transpună în fapt o serie întreagă de atitudini şi de comportamente care-i erau până atunci inaccesibile şi care-i vor propulsa viaţa pe o traiectorie diferită.
- În mod aproape secundar, noile comportamente ale clientului duc fie la dispariţia problemei lui, fie la obţinerea de rezultate şi de performanţe radical diferite.
Consultaţi oferta noastră de coaching:
Pentru a ne contacta
Traducere în limba română de Laurentiu Zoicaş
Copyright 2008 www.Metasysteme-Coaching.ro Alain Cardon