Coaching & Consulting Network

Triunghiul dramatic (sau Triunghiul lui Karpmann) este un puternic instrument conceptual care permite înţelegerea strategiilor de manipulare personală şi profesională, oferind soluţii la aceste procese negative. Triunghiul dramatic a fost şi este explicat pe larg în numeroase studii şi cărţi, aşa încât prezentarea de mai jos nu se vrea decât cel mult o recapitulare destinată practicienilor Analizei tranzacţionale şi, prin extensie, profesioniştilor din domeniul acompanierii şi îndrumării. Articolul nostru poate veni şi în sprijinul profesioniştlor interesaţi de formalizarea aşa-numitelor „jocuri de manipulare” în întreprindere sau în alte contexte.

„Formula K” datorată aceluiaşi Stephen Karpmann merită, la rândul ei, atenţie din partea aceloraşi persoane, mai ales în virtutea legăturii ei cu noţiunea de contract, centrală în astfel de profesii. Acest concept este, din păcate, mai puţin bine cunoscut şi, în orice caz, mai rar pomenit.

Înainte de a prezenta bazele Triunghiului lui Karpmann, se cuvine să subliniem că el se înscrie în „familia” „jocurilor de manipulare” din Analiza tranzacţională. Evident, pentru a înţelege conceptele legate de această familie, este bine să înţelegem mai întâi, pe de o parte, „Formula J” a lui Eric Berne şi, pe de altă parte, „Formula K” şi „Triunghiul dramatic” despre care va fi vorba în continuare.

Trebuie totodată să subliniem ce aduce nou şi diferit noţiunea de Triunghi dramatic, nu numai în raport cu celelalte formule de jocuri, ci şi în ansamblul teoriei relaţiilor umane şi comunicării. (Ne referim, desigur, la perioada de început, din anii ’50, epoca „eroică” a primelor cercetări din domeniul Analizei tranzacţionale.) Constatăm, din capul locului, că acest concept pune în scenă cel puţin trei protagonişti, între care există o relaţie dinamică.

Schema triunghiulară avea să deschidă noi orizonturi într-un domeniu teoretic marcat, până atunci, de binaritate (cf. modelele stimul-răspuns, emiţător-receptor etc. din Analiza tranzacţională, conceptele de simbioză, de poziţii de viaţă ş.a.m.d.). Pe lângă faptul că pune în scenă trei (sau mai mulţi) protagonişti, Triunghiul dramatic stipulează că fiecare dintre actori îşi poate schimba regulat rolul (faza „Loviturii de teatru” din „formula J” a lui Berne) ba chiar, lucru şi mai surprinzător, poate juca adesea mai multe roluri concomitent. Astfel, conceptul de Triunghi dramatic capătă complexitatea proprie Abordării sistemice – o teorie de referinţă mult mai modernă.

S-ar putea ca apariţia timpurie a Triunghiului dramatic în peisajul Analizei tranzacţionale să fi facilitat dezvoltarea dimensiunii dinamice şi sistemice a acestui corpus teoretic în ansamblul lui. De asemenea, conceptul de Triunghi dramatic va fi contribuit la apariţia ulterioară a unui alt concept triunghiular din Analiza tranzacţională, respectiv a Contractului trilateral.

Această introducere sumară, care dezvăluie deja bogăţia implicită a „Triunghiului dramatic” nu are decât rolul de a sublinia unul dintre motivele pentru care acest concept figurează printre cele mai utile din domeniul meseriilor legate de relaţiile umane, deci şi din domeniul coachingului.

În crearea relaţiei dramatice (în sensul grecesc sau „teatral” al acestui termen) ilustrate de Triunghiul lui Karpmann interacţionează trei roluri: Persecutorul, Salvatorul şi Victima. Folosirea iniţialei majuscule permite diferenţierea acestor termeni de cuvintele obişnuite care desemnează victime, salvatori şi persecutori ocazionali şi reali.

Rolurile care apar în Triunghiul dramatic se referă la persoane care par să caute astfel de poziţii în mod regulat şi existenţial (chiar dacă motivaţia lor este inconştientă). Este vorba de nişte roluri recurente, ale căror mize psihologice şi existenţiale depăşesc cu mult cadrul unui incident fortuit sau al unei situaţii excepţionale.

Karpmann schematizează aceste trei roluri în felul următor:

Să reţinem poziţia superioară a rolurilor Persecutorului şi Salvatorului, care-şi exercită puterea sau dominaţia aparentă asupra Victimei. Schema aminteşte şi poziţiile „superioare” din abordarea sistemică, în raport cu poziţia „inferioară” a Victimei.

Trebuie să fim însă atenţi la un lucru: ca şi în abordarea sistemică, unde se precizează că poziţia inferioară este cea mai puternică, şi în Triunghiul dramatic Victima conduce jocul. Căci, fără Victimă, celelalte două roluri (sau ceilalţi doi actori) nu mai au nicio raţiune de a se întâlni. Astfel, ca şi în abordarea sistemică, Victima pune în joc acea putere interactivă specifică poziţiei inferioare. De aceea, adevăratul rol de conducător de joc îi revine exclusiv Victimei.

Legat de aceasta, Karpmann relatează de altfel că prima reacţie a lui Eric Berne când a văzut schema propusă de el a fost aceea de a redesena triunghiul cu Victima în poziţie dominantă în raport cu celelalte două roluri. Karpmann însă a refuzat.

Săgeţile dintre cele trei roluri din cadrul Triunghiului dramatic reprezintă simultan:

• Interacţiunile dintre trei poziţii care pot fi ocupate de diferite persoane aflate în comunicare,
• schimburile de roluri dintre aceste trei persoane,
• şi, prin extensie, comunicarea dintre diferitele părţi ale uneia şi aceleiaşi persoane, care poate trăi cele trei roluri ca pe trei niveluri ale realităţii ei interioare.

Drept urmare, modelul Triunghiului lui Karpmann este un model prin excelenţă dinamic. Persoana care-şi asumă unul din rolurile din triunghi trebuie să se aştepte să-şi schimbe rolul cel puţin o dată în decursul interacţiunii. Participarea ei la un rol presupune, din parte-i, capacitatea de a şi le asuma şi pe celelalte două. Astfel, un Persecutor a fost sau va ajunge mai devreme sau mai târziu Victimă, un Salvator era sau se va transforma în Persecutor şi aşa mai departe.

• Se cuvine să subliniem că există adesea „specializări” în rolul de Victimă. Unele Victime interacţionează îndeosebi cu Persecutori, căutând relaţii dure cu aceştia şi transformându-se deci în Persecutori la rândul lor. Alte Victime aşteaptă în special „Salvatori”, ca în exemplul de mai sus cu „Da, dar…”, căutând (în aparenţă, sau la nivel social) mai degrabă sprijin într-o relaţie de ajutorare şi devenind, la rândul lor, fie Persecutori, fie Salvatori.
• În general, actorul prins într-un joc nu este mai deloc conştient de rolul său „aparent” sau „social” din cadrul Triunghiului dramatic, identificându-se mai degrabă cu o poziţie psihologică proprie fiecărui rol. Astfel, orice Persecutor care se respectă se simte Victimă. Pentru o astfel de Victimă, persecuţia sau eventuala violenţă pe care o exercită este total justificată de trecutul ei de Victimă care a suferit o nedreptate, o trădare etc. Tot astfel, orice Salvator uită adesea de propriile lui nevoi şi se identifică intens cu Victima „lui”, uneori pentru că şi el a fost Victimă altădată.
• Pentru un actor, alegerea unui rol în cadrul Triunghiului dramatic este repetitivă. Aceleaşi persoane joacă aceleaşi roluri cu acelaşi tip de parteneri, ajungând la aceleaşi concluzii, într-o formă de „repetiţie psihologică compulsivă”. Astfel, atunci când o persoană îşi spune, în urma unei relaţii negative, „iarăşi…” sau „mă aşteptam la aşa ceva…” sau „de fiecare dată se întâmplă la fel”, este foarte posibil ca ea să fi participat la o secvenţă relaţională repetitivă, specifică Triunghiului dramatic.
• Orice secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic tinde să confirme anumite credinţe fundamentale despre sine, despre ceilalţi şi despre viaţă – de exemplu: „toţi sunt la fel”, „am zis de-atâtea ori că…”, „n-am să reuşesc niciodată”, „nimeni nu mă înţelege”, „toţi sunt nişte incompetenţi” etc.
• Orice secvenţă relaţională din cadrul Triunghiului dramatic se termină prost, în măsura în care niciunul dintre actorii implicaţi nu iese câştigător. Chiar şi aceia care, în final, obţin o poziţie superioară, aparent sau socialmente „câştigătoare”, plătesc pentru participare un preţ psihologic şi afectiv greu.
• Relaţiile trăite în cadrul Triunghiului dramatic sunt intense, oferindu-le protagoniştilor o „doză” (ca în cazul drogurilor) de stimulare afectivă sau psihică relativ puternică. Jocurile pe care le ilustrează Triunghiul dramatic îi permit fiecărui participant să-şi „facă plinul” de recunoaştere interactivă, socială şi existenţială, ajungând astfel să „simtă că trăieşte”. Este de aceea important de ştiut că persoanele care doresc să stabilească o relaţie de joc cu un partener anume caută să stabilească cu acesta o relaţie intensă (şi de transfer).
• Un al patrulea rol indirect îi revine „Publicului”. Anumite persoane participă la jocurile de manipulare ilustrate prin Triunghiul dramatic numai în prezenţa unui public – altele, exclusiv în cadru privat. Este deci evident că prezenţa sau absenţa unor martori activi sau pasivi are o influenţă suficient de mare pentru a influenţa, după caz, evoluţia evenimentelor. Publicul are aşadar o influenţă şi o răspundere care, uneori, amintesc de „dreptul de ingerinţă” (pentru Persecutor?) sau de obligaţia (pentru Salvator?) de acorda ajutor unei persoane aflate în pericol.

Diferite comportamente şi strategii relaţionale ne ajută fie să nu intrăm în tipurile de relaţii ilustrate de Triunghiul dramatic, fie să le transformăm sau să ieşim din ele. Atenţie însă: aceste stratefii nu funcţionează întotdeauna fără greş, ci permit, de la caz la caz, o eschivă, o rezolvare temporară sau instaurarea unei relaţii de alt tip.

• Când ne simţim invitaţi să intrăm în „jocul” negativ, important este să încercăm să stabilim o altă bază relaţională şi, de aici, o interacţiune mai pozitivă, productivă sau satisfăcătoare. În cel mai rău caz, singurul mod de a evita intrarea într-un „joc” negativ este de a evita pur şi simplu relaţia; mai ales dacă îl cunoaştem deja pe protagonist şi dacă ştim cât de negativă este o relaţie repetitivă.
• În cursul unei interacţiuni, dacă persoanele sunt prea „apropiate” între ele din lipsă de spaţiu sau în absenţa unor pauze între intervenţii, sau dacă se întrerup reciproc, nelăsându-i interlocutorului posibilitatea de a-şi încheia expozeul şi de a răsufla, avem probabil de-a face cu un joc de putere sau de manipulare, deci cu o interacţiune care aminteşte de Triunghiul dramatic.
• Pentru cel care alege să joace acelaşi rol ca şi interlocutorul acesta este şi un mod de a evita să intre în triunghi cu un rol complementar. Este vorba de aplicarea „strategiei oglinzii”. De exemplu, cel care, în prezenţa unei persoane care se plânge că are greutăţi aşteptând să fie ajutată, începe să se plângă, la rându-i, de propriile sale necazuri şi probleme semnalează astfel că nu este complementar, ci mai degrabă competitiv în acelaşi tip de joc: „Caută-ţi alt tovarăş de joc”.
• O altă metodă de a evita să te laşi prins în joc constă în a rămâne binevoitor, atent la fapte, informativ, interogativ, neutru şi profesional. Cerând lămuriri cu privire la ceea ce se aşteaptă de o parte şi de cealalta în cadrul relaţiei, îl putem ajuta pe interlocutor să-şi „revină” ca să răspundă la întrebări şi să participe la o discuţie mai productivă. Acest demers seamănă cu abordarea centrată pe stabilirea unui contract clar, clasică în relaţia de coaching.
• O altă soluţie constă în a „califica” persoana, făcându-i un compliment cu privire la demeresul, intenţia sau motivaţiile ei, la modul său de a trata dificultăţile sau la curajul de care dă dovadă. Această abordare valorizantă îi permite interlocutorului să capete o recunoaştere pozitivă, care va înlocui căutarea stimulilor negativi oferiţi de joc. De asemenea, o astfel de validare îi permite interlocutorului să intre în relaţie asumându-şi un rol neprevăzut şi pozitiv.
• Dacă este împărtăşit, umorul este şi el o bună strategie de dezamorsare a unei situaţii delicate. Totuşi, el trebuie mânuit cu precauţie, pentru a nu se ajunge la ceea ce interlocutorul ar putea lua drept deriziune, batjocură, ironie sau sarcasm. Acestea din urmă sunt cel mai adesea indicatori ai rolului de Persecutor.
• O altă strategie, mai violentă şi care nu trebuie utilizată decât, poate, în ultimă instanţă, constă în a intra în joc de pe o poziţie de escaladă. Mulţi practicieni ai Triunghiului dramatic vor să se joace, dar într-un mod socialmente acceptabil sau „soft”. Ei vor renunţa rapid la tentativele lor dacă îşi vor da seama că sunteţi un interlocutor capabil să meargă mult mai departe decât ar dori ei.
• Deşi nu se înscrie în Triunghi, publicul poate şi el pune capăt unui joc de manipulare. Uneori, ieşirea din cadrul privat şi aducerea relaţiei în faţa unui public poate face ca interlocutorului rolul jucat să nu i se mai pară atât de atrăgător. Alteori, dimpotrivă, tocmai îndepărtarea de public şi regăsirea „intimităţii” unei relaţii private permit ieşirea din relaţia infernală descrisă de Triunghiul lui Karpmann. 

Evident, nici aceste strategii nici altele nu sunt modalităţi absolut sigure de ieşire din jocurile de manipulare. Cunoaşterea lor conceptuală este totuşi un prim pas. Practicarea lor necesită o bună cunoaştere de sine şi multă experienţă în situaţii reale. Această luciditate sau cunoaştere de sine şi nevoia de a învăţa prin practica de zi cu zi sunt două precondiţii ce trebuie întrunite pentru a nu cădea prea uşor în „capcanele” scoase la iveală de „Formula K”, de care ne vom ocupa în continuare.

„Formula K” este cea mai puţin cunoscută dintre formulele Jocurilor de manipulare. În reprezentarea ei, „Formula K” se înrudeşte mai mult cu „Formula J” propusă de Eric Berne decât cu Triunghiul dramatic prezentat mai sus. „Formula K” prezintă cinci etape consecutive şi distincte: 1) contractul implicit; 2) încălcarea percepută a contractului; 3) dubla descalificare; 4) ruptura şi 5) beneficiul negativ.

1) Prima etapă a „Formulei K”, aceea a contractului implicit, pune temelia acestei formule de joc. Ea subliniază că orice contract neclar, incomplet, neînţeles, oral, interpretabil etc. poate facilita demararea unui joc de manipulare cu consecinţe uneori dezastruoase. De aceea, un contract bun detaliază cu precizie toate elementele materiale („ce?”) şi temporale („când?”), chiar de la începutul unei relaţii ce se vrea productivă şi satisfăcătoare.

„Formula K” arată că jocurile negative justifică toată atenţia pozitivă pe care profesioniştii din domeniul relaţiilor umane o acordă noţiunii de contract. Tot din „Formula K” reiese că noţiunea de contract este o strategie deopotrivă defensivă şi constructivă, în măsura în care stabilirea unui contract corespunzător permite evitarea jocurilor negative. În orice caz, „Formula K” ilustrează felul în care, dacă nu suntem suficient de precişi în stabilirea relaţiilor noastre profesionale, lucrurile o pot lua razna.

Ca să luăm un exemplu simplu, atunci când o persoană precizează că va preda un dosar „în cel mai scurt timp”, acest lucru poate să însemne că o va face în cursul zilei, al săptămânii sau al lunii respective, în funcţie de cadrele de referinţă ale diferiţilor protagonişti. Când ştim cât de mult diferă noţiunea de timp de la o cultură la alta, de la o personalitate la alta şi de la o vârstă la alta, rămânem uimiţi de numărul contractelor care prezintă imprecizii la acest capitol.

2) Atunci când un contract personal sau profesional nu este îndeajuns de precis şi, eventual, scris pentru a se putea face trimitere la prevederile lui, se poate ajunge la o încălcare percepută de unul dintre parteneri. Important nu este dacă încălcarea s-a petrecut cu adevărat sau nu, ci faptul că una dintre părţi o percepe ca atare. Această diferenţă de percepţie nu este legată de conţinutul contractului, ci de caracterul lui incomplet sau imprecis.

Când unul dintre partenerii anagajaţi într-un contract are impresia că acesta nu este respectat, el îl va informa pe celălalt partener, care însă va protesta, dat fiind caracterul interpretabil al faptelor.

3) Fiecare partener implicat ajunge astfel să pună sub semnul întrebării ţinerea de minte, inteligenţa, profesionalismul sau cinstea celuilalt. Această escaladă mai mult sau mai puţin verbalizată şi însoţită uneori de citarea unor martori nevinovaţi constă pentru fiecare în descalificarea celuilalt până la punctul în care situaţia devine greu de recuperat.

4) Se produce ruptura.

5) Dar jocul nu s-a încheiat. Ca orice joc, el lasă sechele sub formă de energie negativă, la nivelul confirmării poziţiei de viaţă şi a schemei scenaristice. Efectele lui sociale, psihologice, financiare, profesionale, existenţiale etc. se pot întinde uneori pe zile şi chiar luni. Acest lucru poartă numele de „beneficiu negativ”.

Cu cele cinci etape ale ei, „Formula K” ar putea fi clasată printre jocurile „Formulei J” (care numără, din punct de vedere formal, şase etape). Diferenţa este minimă. „Formula K” dovedeşte însă cât de importantă este precizia şi claritatea contractelor. Acest lucru n-a mai fost subliniat cu atâta limpezime în niciul alt tip de joc. De aceea, „Formulei K” trebuie să i se acorde un loc special.

Şi tot de aceea, „Formula K” ar trebui să atragă ceva mai mult atenţia în mediile în care se face caz de utilitatea unei abordări contractuale foarte riguroase.